Constituţia României - Art. 1

COmunitatea ROmânească din MAnnheim reaminteşte tuturor - în contextul discuţiilor stârnite pe marginea abordării aşanumitului drapel secuiesc şi a discuţiilor despre autonomie şi reorganizare teritorială -  Articolul 1, din Constituţia României:

Constituţia României (1866)

Art. 1.
Principatele-Unite-Române constitue un singur Stat indivisibil, sub
denumire de România.

Constituţia României (1923)

Art. 1. - Regatul României este un Stat naţional unitar şi indivizibil.

Constituţia României (27 FEBRUARIE 1938)

Art. 1.
Regatul României este un Stat naţional, unitar şi indivizibil.

Constituţia României (1948)

Art. 1.
Republica Populară Română este un Stat popular, unitar, independent şi
suveran.

Constituţia României (1952)

Art. 17.
Statul român democrat-popular - stat unitar, suveran şi independent.

Constitutia României (1965)

Art. 1. Romania este republica socialista. Republica Socialista Romania
este stat al oamenilor muncii de la orase si sate, suveran, independent si
unitar. Teritoriul sau este inalienabil si indivizibil.

Constituţia României(1991)

Articolul 1: Statul Român
1. România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil.
 

Constituţia României(2003)

Articolul 1: Statul român
1. România este stat national, suveran si independent, unitar si indivizibil.


CoRoMa

Chiriţă Ionel - Preşedinte

Prihoancă Constantin - Vicepreşedinte

Scrisoare deschisa adresata Directorului Muzeului Ţăranului Român

Stimate domnule director Virgil Ștefan Nițulescu,

Am luat notă de faptul că Muzeul Țăranului Român urmează să găzduiască, în cursul lunii februarie a.c., manifestări legate de „Luna Istoriei LGBT”. Asistăm la o nefastă propagandă homosexuală, care dorește să se impună ca normalitate în opinia publică. Este, in fond, un act de reeducare publică a tinerilor mai ales, semănând în mod flagrant cu modul de propaganda totalitară, folosind doar expresii modificate, cum este aceea a „discriminării pozitive”; a acuzațiilor de „instigare la ură” etc. În același timp se diabolizează cei care nu sunt în acord cu ideologia acestor minorități sexuale care își promovează forțat în societate pseudo-valorile. În acest sens, a fost deschis chiar și un site deschis delațiunii publice (http://raporteaza.ro/). În exercițiul de propagandă sunt implicate ambasade, institute culturale și fundații străine care doresc impunerea unor valori străine de cele creștine, tradiționale. Adică exact ceea ce conține și susține muzeul pe care îl conduceți.
Ethosul tradițional, mărturisit în prima expunere a muzeului de către cel care a renăscut acest muzeu, este axat pe Cruce: „Noi facem aici un gest public, simţim nevoia să afirmăm CRUCEA într-un moment cum este cel prezent. A opta pentru această temă este, cum ziceam, o mărturisire. Înseamnă să reafirmi omniprezenţa crucii, importanţa şi puterea ei în ziua de astăzi, într-o lume rătăcită, secularizată şi îndrăcită de multe ori.”, a afirmat Horia Bernea. În jurul acestei axe primordiale a satului românesc s-au adăugat organic toate celelalte săli de expunere.
Pentru noi, ideea de “țăran” și de “român” are o semnificație profundă, pe care am înțeles-o și datorită celui care a fondat muzeul după anii comunismului, regimul în care se dorea desființarea satului tocmai ca depozitar al unor valori incompatibile cu ideologia. Prin alăturarea impură între propaganda homosexuală și MȚR, se dorește o maculare simbolică a imaginii acestuia și prin conținut – incompatibil cu viziunea tradițională a românului – și prin folosirea sălii cu numele fondatorului, studioul Horia Bernea.

Nimeni nu doreste o stigmatizare a homosexualilor. În intimitatea omului nu are nimeni voie să-și impună voința, atâta vreme cât nu sunt lezate drepturile copiilor sau ale animalelor. Însă asistăm la un veritabil asalt propagandistic al homosexualității, pentru a face din acest act anormal, împotriva firii, unul care să fie impus ca normal în ochii opiniei publice. Prin acceptarea ca normală a homosexualității, vedem deja ce se întâmplă în țări așa-zis „mai avansate”: impunerea căsătoriei între persoane de acelasi sex, urmând chiar și adopția copiilor de către acestea. Menirea Muzeului Ţăranului Român este aceea de a promova spiritualitatea și implicit valorile tradiționale ale neamului românesc. În plan social, muzeul pe care îl conduceți vremelnic este o instituție publică, susținută din impozitele și taxele unei majorități creștine absolute în această țară. Atâta vreme cât o instituție publică cu valoare simbolică – MȚR – este pusă în slujba acestei ideologii, este atins chiar nucleul tare al acestui muzeu conceput de Horia Bernea: legătura permanentă a omului tradițional cu Hristos.

Asistăm astfel la o contagiune în plan simbolic absolut inacceptabilă. Întrucât doua facultăți trecute inițial ca partenere în programul lunii „Istoriei LGBT” , este vorba de Facultatea de Istorie și cea de Sociologie, s-au retras din acest proiect, vă rugăm, din considerentele deja expuse, să le urmați exemplul, păstrând neatinse renumele și mai ales spiritul Muzeului Ţăranului Român.

 


Semnează în numere COmunităţii ROmâneşti din MAnnheim

Ionel Chiriţă, Preşedinte
Constantin Prihoancă, Vicepreşedinte

Cine scrie istoria României

În Europa de Vest nu se cunoaste istoria României si cei care o viziteaza acum vãd sãrãcia materialã de astãzi, si nicidecum milenara ei bogãtie culturalã si spiritualã. In plus, propaganda maghiarã din SUA se bazeazã pe milioanele de dolari ale D-lui Soros, care finanteazã edituri si opinii la Bucuresti, în timp ce în Elvetia am auzit de la un doctor în istorie (la Geneva, în iunie 1999) cã Transilvania a apãrut în secolul XIII si de la un ambasador francez în România (la Lausanne, în noiembrie 1998) cã poporul român a dispãrut timp de 1000 de ani ca sã reaparã, ca prin miracol, în secolul XIV !
Cu toate acestea, nimeni nu mentioneazã cã cea mai veche scriere din Europa a fost atestatã arheologic in 1961, tot în Transilvania, in satul Tãrtãria, pe râul Somes, în judetul Alba, de cãtre Profesorul Nicolae Vlassa, de la Universitatea din Cluj. În afarã de România, Tãblitele de la Tãrtãria, datate 4.700 î.e.n., au fãcut ocolul lumii anglo-saxone (Colin Renfrew, Marija Gimbutas) si au creat dezbateri aprinse pe tot globul. Desi românii stiau sã scrie acum 7000 de ani, acest detaliu esential nu este nici în ziua de azi, dupã mai mult de 40 de ani, cunoscut publicului românesc si nu apare în manualele de istorie.

Ce ne spun specialistii din România ? În 1998 s-a publicat « Istoria României » (Editura Enciclopedicã, Bucuresti) de cãtre un colectiv academic sub conducerea unei « autoritãti în materie », Prof. dr. Mihai Bãrbulescu, culmea culmilor, de la aceeasi Universitate (din Cluj), care nu spune ca Profesorul Vlassa a descoperit Tãblitele. La pagina 15 a acestui impresionant volum, Tãblitele de la Tãrtãria sunt mentionate cu semnul întrebãrii într-o foarte scurtã frazã, fãrã nici un comentariu: « Într-o groapã de cult de la Tãrtãria, s-au gãsit (…) trei tablete de lut acoperite cu semne incizate (scriere ?), cu analogii în Mesopotamia. »
Dar Dl. Bãrbulescu nu-si aduce aminte oare cã scrierea proto-sumerianã apare cu 1000 de ani mai tîrziu si cã cea cicladicã, proto-greacã, dupã 3000 de ani ? El a uitat cã metalurgia în Europa apare tot în Transilvania, în jur de 3500 î.e.n. ? Cã tracii sunt primul mare popor indo-european care intrã în Europa tot în jur de 3500 î.e.n., cu mai mult de douã milenii înainte ca celtii, etruscii, romanii, germanii, sau slavii sã aparã pe harta Europei ? Si cã tracii ocupau tot teritoriul dintre Muntii Ural si Tatra de la est la vest si de la Marea Balticã la Dunãre si Marea Neagrã de la nord la sud ?
De asemenea, si în acelasi context, nici un specialist în istoria României nu atrage atentia asupra altui “detaliu” primordial, si anume cã limba traco-dacicã este cu mii de ani anterioarã latinei (care apare abia în secolul VI î.e.n.) si cã, în consecintã, limba românã nu se trage din latinã, pentru cã, desi din aceeasi familie, existã istoric înaintea latinei, deci este o limbã proto-latinã. Latina se formeazã din etruscã si greacã, care, desi amîndouã indo-europene, sunt scrise cu un alfabet fenician, rãspîndit în lumea mediteranã a epocii. În plus, estruscii ei însisi erau o bransã a celtilor, coborâti în sudul Alpilor în jur de 1200 î.e.n. La rîndul lor, celtii erau o bransã a tracilor care migrau spre vestul Europei, si erau numiti ca atare, adicã traco-iliri pânã în secolul VI î.e.n., când se deplaseazã din Noricum (Austria) spre Alpii elvetieni, unde se numesc helveti.
Atâtea detalii ignorate despre originea, continuitatea, si însãsi existenta poporului român dau de gândit. Cine schimbã si interpreteazã istoria României?
În mozaicul de limbi si popoare de pe harta Europei, singurii care au o continuitate de 9000 de ani pe acelasi teritoriu, si o scriere de 7000 de ani, sunt românii de azi. Transilvania nu a fost maghiarã si nici nu putea fi când strãmosii maghiarilor de azi locuiau în nordul Mongoliei, sursã turco-finicã nu numai a ungurilor, dar si a bulgarilor (care nãvãlesc în România si în teritoriile Bizantine din sudul Dunãrii în secolul VI), a turcilor si a finlandezilor din zilele noastre. Hunii pãtrund în Europa pânã la Paris, Roma si Constantinopole sub Atila în secolul V, dar se retrag spre Ural pânã în secolul IX, când nãvãlesc din nou în Panonia, teritoriu ocupat la acea datã de daci liberi (80%) amestecati cu slavi (20%).
Poporul si limba dacã sunt deci cu mult mai vechi decât poporul roman si limba latinã, dar cele douã limbi erau foarte asemãnãtoare, si de aceea asimilarea s-a fãcut atât de repede, în câteva secole. Ovidiu, poet roman exilat la Tomis pe malul Mãrii Negre, nu numai cã a învãtat daca imediat, dar în sase luni scria deja versuri în limba lui Zalmoxis ! Invadarea Daciei, de fapt a unui coridor spre Muntii Apuseni, a avut ca scop precis cele 14 care cu aur pe care Împãratul Traian (de origine ibericã) le-a dus la Roma ca sã refacã tezaurul golit al Imperiului. Peste mai mult de 1000 de ani, dupã cãderea Constantinopolului sub turci în 1453, tributul plãtit sultanilor otomani va fi tot în aur, în formã de “techini”. Si tot în aur se plãtesc în ziua de astãzi anumite interese în România, dupã ce tezaurul national de 80 tone-aur a fost vîndut de Ceausescu la licitatie în Zürich si cumpãrat de Banca Angliei. Cele 14, nu care romane ci milioane de români din afara României înteleg si simt acum, mai bine ca niciodatã, sensul versurilor transilvane
“Muntii nostri aur poartã,
Noi cersim din poartã-n poartã!”
În aceeasi ordine de idei, Imperiul Bizantin, care a durat mai mult de 1.000 de ani (330-1453), în timp ce Europa de Vest dormea sub jugul Bisericii Romane si a analfabetismului, este complet necunoscut pe aceste meleaguri. Cultura si civilizatia europeanã si-au mutat centrul de la Roma la Constantinopole în 330, când Bizantul devine capitala Imperiului Roman. Desi se studiazã istoria si limba Greciei antice, Imperiul Bizantin este nu numai complet ignorat în istoria Europei, dar chiar considerat “barbar” si “incult”. Nici un istoric elvetian nu a fost capabil sã-mi dea un singur nume de scriitor Bizantin, nici mãcar Ana Comnena !
Nimeni nu cunoaste aici cultura si civilizatia Bizantinã, religia ortodoxã (“ortodox” este în limbile occidentale un termen peiorativ), si cu atât mai putin istoria si traditia românã. Faptul, esential, cã analfabetismul nu exista în Bizant, dar exista în Europa de Vest în aceeasi perioadã este si mai necunoscut. Academiile “pãgâne” (socratice, pitagorice, orfice, druidice, etc.) au fost toate închise în secolul VI, iar când în cele din urmã universitãtile au început sã aparã în Occident în secolul XIII (Oxford, Cambridge, Padova) ele erau controlate de Biserica Romanã si studiau teologia. Numai cãlugãrii si clericii stiau carte, se îmbogãteau prin exproprierea de pãmânturi în favoarea mânãstirilor, si luau puterea în toate tãrile vestice, prin misionarism si prozelitism la început (prin teroare si Inchizitie mai târziu), pânã în secolul XI, când ultimul tinut liber, al vikingilor din Scandinavia, cade sub puterea Romei Papale.
Renasterea italianã apare ca o consecintã clarã si directã a cãderii Constantinopolui (1453), cu emigrarea în masã a savantilor Bizantini cãtre Italia. De exemplu, numai Cosimo de Medici primeste 5000 de savanti exilati din Bizant într-un singur an la Florenta, acolo unde în curând vor scrie Petrarca, Dante si Boccacio, si unde vor picta Michelangelo si Leonardo da Vinci.
Între timp, cultura Bizantinã este pãstratã si cultivatã în tãrile Române (de exemplu la Putna), care nu numai cã îsi pãstreazã autonomia fatã de Imperiul Otoman, plãtind-o în aur - ca de obicei -, dar voevozii români trimit anual aur în Grecia pentru a sustine mânãstirile ortodoxe (de exemplu la Muntele Athos).
În Occident, o scurtã istorie a României apare în 1943, scrisã de Mircea Eliade în englezã la Lisabona si publicatã la Madrid (“The Romanians, a Concise History”, Stylos, Madrid, 1943), si republicatã peste alti 50 de ani în România (“The Romanians, a Concise History”, Roza Vânturilor, Bucuresti, 1992). În timp ce prima istorie serioasã a Bizantului apare, tot în englezã, de abia în 1988 (Lord John Julius Norwich, “A Short History of Byzantium”, Penguin Books, London, 1988, 1991, 1995, 1997). Cu toatã bunãvointa lui de a reabilita “misterioasa” istorie a uitatului Imperiu Bizantin, din nefericire nici mãcar Lord John Julius, de la Universitatea din Oxford, n-a avut acces la texte Bizantine, pentru simplul motiv cã nu stie greaca, nici veche nici nouã.
În final, se pune întrebarea de ce nouã milenii, atestate arheologic, de civilizatie neîntreruptã pe teritoriul României sunt ignorate nu numai în Europa de Vest dar si în România ? Cu ce se ocupã istoricii români ? Si reprezentantii României peste hotare ? Cine promoveazã cultura milenarã a României ? Dacã dentistii, si nu profesorii de românã, vor sã facã scoli în românã la Geneva, sã nu ne mirãm dacã profesorii vor deschide în curând cabinete dentare în acelasi oras.*
În 1996, când am fost la Bucuresti pentru a face cercetãri în mitologia tracicã la Academia Românã, spre uimirea mea, mi s-a pus întrebarea de ce mã intereseazã tracii si dacii, când acesta era subiectul de predilectie a lui Ceausescu**, fapt pentru care subiectul trebuie acum total ignorat. La rândul meu, mã întreb ce conteazã 50 de ani de comunism în comparatie cu cele 9 milenii de istorie româneascã ?

(c) Prof. dr. Maria-Luminita Rollé, Universitatea din Edinburgh, Academic Consultant in European Mythology

Soarta lui Eminescu / Constantin Barbu

“Daca Eminescu traia azi ar fi fost sufocat de sleahta agentilor antiromani, de falsificatori si prosti”. Filosoful Constantin Barbu intr-un interviu ingrozitor de sincer despre soarta lui Eminescu, la 163 de ani de la nastere si 123 de ani de la ucidere

 

(c) Aparţine Autorului indicat pe ImagineProfesorul Constantin Barbu a avut amabilitatea sa remita si portalului Ziaristi Online un interviu acordat ieri ziarului Lumina, prin intermediul jurnalistei Loreta Popa. Din pacate nu am gasit link-ul din ziarul citat pentru a face trimiterea de rigoare asa ca il reproducem ca atare in forma sa originala. Interviul este devastator pentru sleahta agentilor antiromani, intesat cu informatii inedite, trist pentru soarta unei virtuale contemporaneitati fizice a lui Eminescu si, totodata, ingrozitor de sincer. Anuntam pe aceasta cale si proxima publicare online a documentelor “Dosarului de Interdictie Mihail Eminescu”, a actelor medicale si a autopsiei urmate dupa uciderea celui mai mare gazetar roman, inscrisuri cuprinse in facsimil in lucrarea filosofului Constantin Barbu “Memorialul Mihai Eminescu” (foto).

“A revenit vremea lui Eminescu”

Mihai Eminescu. Un nume pe care romanii il au in suflet, dar il cunosc atat de putin. Din ce in ce mai multi tineri aproape ca nu stiu nici o poezie de-a poetului nostru nepereche, dar sa mai cunoasca publicistica incredibila a acestuia. Ne mai atinge astazi Eminescu?

C.B.: Eminescu este înstructurat românității. Într-un fel vorbim limba genială forjată de poet. Eu îl numesc pe Eminescu scriitor historial, înțelegând prin historial scriitorul transgresor, adică are acel mental care traversează secolele istoriei și în palierie și în viitor. Faptul că magia lui Eminescu îi atinge pe români se poate explica prin genialitatea peceții lui lingvistice, prin adevărul pe care l-a slujit (implicit ființa și realitatea – fiindcă ele sunt identice adevărului), prin codul pe care l-a ghicit (poetul vorbea despre “… a-nvățaților ghicire”, despre “enigma vieții”). Tinerii știu, totuși, cel puțin poeziile celebre ale lui Eminescu. Deja, a revenit vremea lui Eminescu.

Ce ar trebui sa stie romanii despre codul Mihai Eminescu?

C.B.: Dacă românii ar putea ști ceva esențial despre Eminescu, acest esențial este chiar codul lui Eminescu. Problema este extrem de dificilă, dar în vorbe simple “codul” înseamnă gramatica ritual-nihilistă care a absorbit și adăpostește în ea tot ceea ce este abisal într-un om drept, bun, adevărat.

Eu am publicat o serie de 20 de volume (Codul invers. Arhiva înnebunirii și a uciderii nihilistului Mihai Eminescu) în care am încercat să arăt cu documente, acte, înscrisuri tragedia desfășurată între 1883-1889. Eminescu a fost nu numai umilit ci și martirizat. Din “omul sacrificat”, Eminescu a devenit sacrificatorul nobil. De aceea am numit invers codul lui Eminescu, fiindcă poetul nostru genial și gânditorul historial a răsturnat drumul pe care i l-au așternut Maiorescu și Regele, turnându-le drumul în cap cu praf și pulbere cu tot.

Titus Livius Trifu alias Maiorescu s-a comportat asa cum era, ca un agent dublu. Manolescu ii merge pe urme

Ce a insemnat Titu Maiorescu pentru Eminescu, din punctul dumneavoastra de vedere?

C.B.: Puțini mai știu că pe Titu Maiorescu îl chema Trifu (pe grecește ar fi fost un nume mai frumos, păstrând urmele întreitei străluciri). Titus Livius a fost întotdeauna gelos pe supremația genială a lui Eminescu. Chiar în însemnările zilnice, când își povestea în nemțește excursiile se autointitula Führer, conducător de excursie. Vă dați seama ce era în capul lui când credea că va civiliza poporul român cu formele fără fond. În unul din ultimele sale articole, Eminescu își bate joc în chip direct de teoria lui Maiorescu, arătând unde a dus civilizația română această ușoară teorie, compusă de un om superficial dar orgolios peste margini…

Maiorescu s-a comportat așa cum era: ca un agent dublu. Pe de-o parte își arăta fața de protector al lui Eminescu, pe cealaltă parte acționa ca un führeraș care îl bagă în cămașa de forță și trimite poliția ca să-l interneze la Caritatea lui Șuțu.

Lumea culturală românească nu este în stare să se dezmeticească, altfel ar vedea în textișoarele lui Maiorescu scrise despre Eminescu niște banalități compuse de un simplu universitar ratat. Ca să fim brusc contemporani, uitați-vă peste paginile din Istoria critică scrisă de Manolescu, un eminescolog necalificat (ca să ne distrăm vă voi spune că o citează pe inexistibila Bot împotriva lui Iorga și Noica!). Nefiind suficientă inexistibila Bot se mai apucă și istoricul Boia să scrie enormități ieftine și triste care sună cam așa: “Cazul mai delicat este al lui Mihai Eminescu, “poetul național” și, mai mult decât atât, marele mit românesc, personalitatea socotită drept culmea de nedepășit a spiritualității autohtone. (…) Ceea ce se joacă acum e strict rămânerea lui – nesigură – în vârful ierarhiei literare românești. Tot mai mulți tineri nu vor să mai audă de o poezie care nu mai corespunde sensibilității lor, iar în capitolul pe care Nicolae Manolescu il consacră în Istoria critică a literaturii române (2008), rezervele, destul de severe, concurează cu aprecierile binevoitoare,  și ar fi fost poate și mai nete, dacă subiectul ar fi fost cu adevărat “liber” …”. Numai că Manolescu nu se pricepe la genii: pentru el nici Eminescu, nici Blaga, nici Noica nu sunt teribili. Plagiatorul Manolescu o ține una și bună cu flatulența inventată de el pe nume Cărtărescu, alt plagiator. Ce să-i ceri lui Manolescu? Să-l citească pe Kant? L-am provocat public să scrie 20 de pagini despre Luceafărul lui Eminescu ca să vadă populația cât e de analfabet în materie de Eminescu. Veți vedea că nu va scrie niciodată. Că e greu. Interpretarea supremă pe care a dat-o Manolescu Luceafărului lui Eminescu este aceasta: “Demiurgul îi promite lui Hyperion marea cu sarea” (citez din memorie). Când zici Eminescu spui Perpessicius (ca editor, continuatorul Petru Creția fiind plagiator și superficial, mai mult mistificator al textelor eminesciene, permițându-și nu numai o rară harababură în editarea teatrului eminescian, ba chiar “facerea de versuri”…), spui G. Călinescu. În rest nu mai sunt decât capitole în cinci-șase comentatori…

Saracii ipochimeni ca Zigu Ornea

A fost un student minutios, incredibil de dornic sa cunoasca, sa invete, sa acumuleze. Din pacate nu a avut posibilitati financiare sa dea si doctoratul. De unde aceasta dorinta impetuoasa de a i se denigra pana si acea perioada a vietii?

C.B.: Eminescu a studiat la Viena și Berlin cu cei mai mari profesori europeni ai epocii. A avut posibilități financiare pentru doctorat, dar firea lui “ticăită” (cuvântul îi aparține) l-a făcut să viseze puțin prin Iași, lucru fatal. Poate și autoexigența teribilă l-a făcut să ezite să-și treacă doctoratul. Puțini știu ce teribili erau profesorii lui Eminescu, ce carte știau! Cred că Eminescu și-a dorit un răgaz de pregătire (traducând din Kant), iar apoi a amânat și a tot amânat. Cred că nici traducerea din Leskien nu este străină de proiectul doctoratului.

Cât privește dorința de “denigrare”, ea provine din analfabetismul denigratorilor. Eu recompun și tipăresc Biblioteca lui Eminescu (după însemnările sale, deci după probe și documente) și această bibliotecă este absolut fenomenală. Cine va citi cărțile pe care le-a citit Eminescu va înțelege ce înseamnă să ai codul historial al spiritului indo-european (de ce nu învață Manolescu cu Bot și Boia limba sanscrită după Bopp, ca Eminescu? – simplu de răspuns: nu le-ar folosi la nimic!).

Un analfabet, ganeful Ornea zicea, săracul, că Eminescu ar fi fost autodidact! Ce poți să-i zici ipochimenului decât că e ipochimen…

Cine erau agentii anti-Eminescu

De ce aceasta feroce incercare de inlaturare a sa de pe toate planurile, inclusiv cel fizic?

C.B.: În 1883, Regele (speriat de posibilitatea detronării de către ruși) a semnat un Tratat secret cu Austro-Ungaria, și, din disperare, a acceptat și un punct 2 (fatal: Regatul Român se angaja să nu treacă munții în Transilvania). Eminescu cunoștea tratatul și a scris și împotriva Regelui și a feloniei de la Viena. P.P. Carp (ambasadorul Regatului la Viena) s-a gândit că Eminescu trebuie “potolit” (este cuvântul său), Regele l-a “desemnat” (prin Mite Kremnitz) pe instrumentul Maiorescu să execute sacrificiul. Voi analiza în 12 volumașe care vor apărea lunar această tragedie sacrificatoare. Nu degeaba scrie Nietzsche că: “Hohenzollernii sunt o rasă de criminali stacojii”. Chiar numele Împăratului Franz Josef apare pe rapoartele scrise de agenții austro-ungari împotriva lui Eminescu (toți cei nouă agenți sunt evrei austrieci și evrei maghiari, de aici și falsificatoarea acuză că Eminescu ar fi fost antisemit!). Astăzi se derulează o încercare  de distrugere a “simboalelor”, cum ar fi spus părintele Stăniloae. Dar numai proștii analfabeți cred că un simbol poate fi distrus. Cine nu știe greacă veche, nu știe ce este simbolul și mănâncă degeaba banii “filantropului” Söros, ca să nu-l numesc…

Pe Eminescu il iubesti ca pe o Icoana

Pana unde merge sinceritatea omagiului romanilor astazi?

C.B.: Sinceritatea omagiului românilor , cum o numiți dumneavoastră, dacă este sinceritate, dacă este omagiu (omagiul face parte din ritualul sacrificial indo-european, așadar este și cifru și cod), și dacă românii sunt români merge de la inima lor până la inima lui Eminescu. Poți să-l iubești pe Eminescu și doar cu gândul curat, nespunând nici un cuvânt. O iubire mutuală, simplă.

Agentii anti-Romania l-ar sufoca azi pe Eminescu

A schimbat mentalitati prin articolele sale. A mai ramas ceva din acea presa din care a facut parte Mihai Eminescu? Daca ar trai acum, ar avea o sansa sa mai schimbe ceva prin articolele sale Mihai Eminescu?

C.B.: După părerea mea, Eminescu încă nici n-a început să schimbe mentalitatea. Articolele sale politice sunt necitite, iar puținii care le-au răsfoit nu cunosc epoca în profunzime, așadar nu înțeleg aproape nimic (cred că numai Vatamaniuc face excepție, un academician român pe care mediul științific de astăzi nu-l onorează cum ar merita). Dacă ar trăi acum și l-am percepe drept contemporan, Eminescu nu ar fi luat în seamă. Pe Eminescu îl luăm în seamă numai știind cine a fost Eminescu. Dacă Eminescu ar fi Eminescu azi, te-ai putea trezi cu orice derbedeu politic că-l învață carte și-i arată viziuni. Astăzi suntem sufocați de agenți de influență plătiți dinafară (și dinăuntru) care oricând îți pot compune o “lovitură de stat” (dată chiar de popor), o imaginară aplecare către Rusia sau China (de parcă Dostoievski este romancier american și hârtia a inventat-o Willi), astăzi suntem sufocați de falsificatori și de proști (care te amenință că nu iubești Europa, de parcă ai putea să nu te iubești pe tine însuți). Marile probleme ale României sunt falsificările și minciuna care duc la distrugere și decădere, incorecta ierarhie, injustiția care produce metastaza societății, încercările de distrugere a simbolurilor și miturilor naționale (imbecilități spuse împotriva lui Eminescu și Mihai Viteazul, în ultima vreme nesimțindu-se bine nici Mircea cel Bătrân, nici Ștefan cel Mare, nici Blaga, nici Noica…), lipsa unui proiect de integrare reală a României în Uniunea Europeană, lipsa unui mare proiect de țară. Vom trăi, ca să vedem!

Vă mulțumesc pentru interviu și vă rog să publicați textul întreg.

Constantin Barbu

Sursa: Ziaristi Online