Cum ne raportăm la spiritul neamului românesc?
„Marto, Marto, te îngrijeşti şi pentru multe te sileşti. Dar un lucru trebuie: căci Maria partea ce bună şi-a ales, care nu se va lua de la ea” (Luca, 10, 40-41). Astfel glăsuia Mântuitorul către o femeie cu numele de Marta (în fapt către noi toţi!), îngrijorată peste măsură că sora sa se aşezase la „picioarele Domnului [şi] asculta cuvântul Lui”, iar ea „se silea cu multă slujire”, adică nu-şi mai vedea capul de treabă şi de griji!
…Avem în lada noastră de zestre multe, negrăit de multe repere, valori, semne, însă peste multe dintre ele s-a aşezat o nedreaptă, parcă premeditată şi îndelungă uitare. La loc de mare cinste în această ladă se află obiceiurile, sărbătorile, tradiţiile şi meşteşugurile populare. Acestea toate formează o zestre de nepreţuit a neamului românesc. Cu toate acestea, într-un veac preocupat mai ales de viteză şi de verbul „a avea”, cei puţini, prea puţini, care au în grijă această originală zestre sunt marginalizaţi, ironizaţi şi priviţi adesea cu îngăduinţă. E de înţeles atunci de ce aceşti oameni, fie ei meşteri şi/sau creatori populari, etnologi, muzeografi sau simpli simpatizanţi ai fenomenului, au înţeles să strângă rândurile, sperându-se că împreună vor face mult mai mult decât fiecare separat. De obicei, cineva sau mai mulţi lucrează sau ar trebui să lucreze pentru ca această ladă să fie plină sau, ca pe vremuri, în casele în care erau fete mari, să fie, până-n tavan, perne, scoarţe, lăicere, ştergare, catrinţe, iţari sau bondiţe, semn exterior al faptului că fata respectivă îşi aşteaptă, gata pregătită, ursitul hărăzit de Dumnezeu. Din nevoia ca această imaginară ladă cu zestre să fie gata oricând să însoţească fata mare la casa ei s-a născut gândul nostru.
Pentru cine ne zbatem să păstrăm viu spiritul tradiţiilor noastre? Evident, în primul rând pentru cei care simt nevoia imperioasă de a acţiona împreună, socotind că energiile mai multora canalizate spre un obiectiv luminos sunt mai eficiente decât zbaterile individuale disparate. Desigur, câştigul acestora nu va fi imediat. Pentru ce această investiţie de energie? Pentru că aceste tradiţii, în opinia noastră, nu sunt simple mijloace de subzistenţă (cum erau pe vremuri, mai rar azi, pentru meşterii populari), ci mai ales modalităţi concrete prin care putem reînvia un trecut, o stare, un spirit, o anume solidaritate (ne referim expres la acea solidaritate existentă veacuri la rând în sânul breslelor din Ţările Române, bresle care adesea erau organizate în umbra binecuvântată a bisericilor ortodoxe). Desigur, pentru ca toate acestea să devină realităţi ne trebuie perseverenţă, curaj, inteligenţă pragmatică, altruism, credinţa că facem binele şi multă, multă răbdare.
Mai ales tinerii români dezorientaţi, nu din vina lor, au nevoie de lecţii simple şi curate de naţionalism cumpătat. Chiar dacă timpul e foarte grăbit, nu trebuie să uităm că avem cu toţii anumite obligaţii faţă de neamul românesc, faţă de veşnicie şi faţă de Dumnezeu. Din păcate, din zi în zi românii parcă devin din ce în ce mai corigenţi la patriotism. Într-o societate în care conducătorii par a fi trădat spiritul neamului, e nevoie ca „turma” să-şi activeze anticorpii, dacă-i are, şi să salveze ce se mai poate salva. Altfel, viitorul urmaşilor noştri, conturat de actualii formatori de opinie pe mai toate canalele media, nu sună deloc bine! Neamul românesc va dispărea de pe scena istoriei atunci când nu vom mai vibra la valorile şi reperele sale care ne vin din veacurile trecute (valori, adesea, ocultate!), însă pentru asta trebuie să „hrănim” spiritul neamului. „Dumnezeu ne dă, dar în traistă nu ne bagă” – ştim mai toţi acest proverb, însă de lucrat în spiritul său parcă suntem din ce în ce mai puţini…
Desigur, având în suflete credinţă şi încredere în Cel de Sus, până la urmă toate se vor aşeza pe un anume făgaş, firesc sau nefiresc, după inima şi gândul celor care vor ieşi învingători din acest veritabil război nevăzut şi murdar care se derulează cu arme perfide chiar sub ochii noştri. Oare trebuie să aşteptăm şi să acceptăm totul?! Aceasta e întrebarea care bântuie conştiinţele treze ale neamului şi ale omenirii, căci acest război tinde a deveni unul cu adevărat planetar! E nevoie de mult discernământ,inteligenţă canalizată spre bine şi de acţiune în direcţia Luminii. În plus, e nevoie desolidaritate, nu de unanimitate prost înţeleasă, în jurul unei idei centrale, iar propunerea mea, care nu e nouă, este aceasta: prin credinţă şi tradiţie (acestea două fiind adesea în opoziţie cu tehnologii extrem de agresive, care ne-au invadat, pur şi simplu, vieţile!) se poate salva sufletul neamului nostru şi nu numai! În acest sens, etnologii accentuează faptul că preceptele creştine se întâlnesc adesea cu practici şi cutume străvechi, precreştine, acestea, împreună, oferind românilor o originalitate şi o identitate greu de regăsit în altă parte a lumii. Sunt convins că procedând astfel vom fi mai puţin expuşi dihoniei din noi şi dintre noi!
Înaintaşii noştri de ieri şi de alaltăieri, oamenii prin care şi noi înşine ne legăm de Dumnezeu, îşi duceau existenţa într-o lume mai tihnită, în care spaţiul, timpul, rânduiala, credinţa, gândul şi cuvântul erau valorizate şi riguros reglementate şi se constituiau în repere fundamentale (interesant, dar elocvent, lumea de azi perverteşte şi bălăcăreşte aceste repere cu o vioiciune vecină cu sminteala). Aşezate după un cod străvechi, acestea au asigurat echilibrul unei lumi până hăt către veacul al XX-lea. Repetăm, reîntoarcerea la valorile tradiţionale sau măcar la spiritul acestora, valori care au ţinut dreaptă „bara de direcţie” a strămoşilor noştri milenii la rând, ni se pare o cale demnă de urmat. Numai că aceste valori nu sunt decât foarte puţin cunoscute, iar oamenii de azi nu par a fi prea interesaţi de adevăratul sens al existenţei noastre în acest colţ al Universului. Nu putem afirma că prin reîntoarcerea la un stil de viaţă patriarhal, arhaic, vom ieşi neapărat la lumină, însă am fi mai naturali, mai apropiaţi de esenţa divină a fiinţei noastre, de firescul vieţuirii în Duh Sfânt.
Prin 1934, Henri H. Stahl scria cu durere în suflet: „Să nu lăsăm să se piardă ţărănia adevărată a satelor (…), singurul lucru pe care neamul românesc l-a creat ca valoare adevărată în istoria universală şi singura cale prin care neamul românesc poate să ajungă a fi ceea ce este menit să fie. Să nu uităm că sufletul unui neam se alcătuieşte în fiecare zi. Dacă nimeni nu dă dintr-al lui, cât poate, la locul unde soarta l-a hărăzit, pentru creşterea neîncetată a comorii de cultură moştenită din bătrâni, sufletul unui neam se părădueşte. Şi o să ne poată cândva trage la răspundere copiii copiilor noştri pentru că noi am primit un suflet, însă l-am lăsat să piară din nepricepere şi trândăvie”. În sfârşit, cunoscutul sociolog ne avertiza şi în privinţa mimetismului pe care îl practică constant românii din totdeauna: tot împrumutând de la alţii, am produs „răsturnarea vechilor rosturi ale gospodărie noastre. Însă am părăsit noi înşine aceste rosturi fără să băgăm de seamă că şi aici, în vechile noastre tradiţii, erau îndemnuri şi căi bune de urmat”. Parcă au fost rostite pentru vremurile de azi aceste vorbe!
…Revenind la ideea de la începutul acestui material, credem că îndemnul Mântuitorului privitor la alegerea părţii bune se adresează nouă tuturor, fie femei, fie bărbaţi. Dacă ne gândim bine, fiecare avem o Martă în noi, adică o minte ageră, agitată, orgolioasă, rebelă şi tare prinsă în „realităţile” atât de trecătoare ale vremurilor pe care le trăim, altfel spus, racordată din plin la „grija cea lumească”. Dar, în acelaşi timp, fiecare dintre noi avem de la Bunul Dumnezeu şi o Marie, adică un suflet rupt din esenţa dumnezeirii, cel prin care am putea, dacă am sta mai adesea la „picioarele Domnului [şi am] asculta cuvântul Lui”, să ne abstragem din iluziile lumii şi să ne raportăm la valori şi repere mult mai înalte, cele care ne-ar uşura semnificativ apropierea de veşnicia mântuirii, scopul cel mai înalt al vieţuirii noastre vremelnice prin lumea cu dor. Într-un alt sens, să ne gândim serios că oricare dintre noi poate fi Maria sau Marta… Indiferent cât de grele sunt timpurile pe care le trăim, cât de mari sunt necazurile şi suferinţele care ne încearcă, cât de mult ne dezamăgim pe noi înşine şi cât de mult ne dezamăgesc alţii, să ne gândim cu luare aminte cine lucrează mai mult în noi, spiritul luminos al Mariei sau cel hapsân şi trufaş al Martei sau câte puţin din fiecare… Credinţa noastră ortodoxă spune că numai de noi depinde ce alegem! Să ne ajute Dumnezeu să facem alegerea corectă ca indivizi şi ca neam! Ca încurajare supremă şi ca speranţă împlinită să nu uităm nicicând vorbele adresate iarăşi tuturor, acum 2000 de ani, de către Mântuitorul şi Învăţătorul nostru: „În lume necazuri veţi avea. Dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea” (Ioan, 16, 33)!
În concluzie, numai Cel de Sus ştie ce ne aşteaptă, însă avem încredinţarea că prin solidaritatea noastră, prin trăirea unei anumite stări generată de credinţă şi de tradiţii, putem să păstrăm aceste veritabile mărci identitare ale neamului nostru şi peste 50, 100 sau 1000 de ani. E posibil ca Europa occidentală, lumea asta mare, prin români să (re)descopere valori la care a renunţat cu mult prea mare uşurinţă.
Copyright ©2014 Autor: Marcel Lutic
Statistica defrișărilor - o nebuloasă din care se fac averi
Absurdul pălăriilor verzi ce lasă pădurile de drujbe să se năpustească precum lăcustele asupra lanurilor de copaci pentru ca, la final, când lanul e un tăpșan sinistru, să devină în statistici un codru mai verde, mai virgin și mai bun de exploatat decât înainte îi trage două palme Procesului lui Kafka, trimițând pățaniile lui Josef K. în categoria poveștilor suave.
La noi, pe meleagurile unde drujba e frate cu românul, secuiul și orice altă naționalitate, cred că putem s-o considerăm unealta prin care putem eradica xenofobia din România, nimeni nu știe exact ce suprafață forestieră mai are arealul carpato-danubiano-pontic. INS-ul lucrează cu niște date, Romsilva cu alte date, în teritoriul sigur datele sunt cu totul altele, iar la final ceața de peste aceste cifre duce la creșterea de la an la an a volumului de masă lemnoasă exploatată.
După turarea drujbei timp de 23 de ani, România avea la nivelul anului 2011 o suprafață forestieră cu 147.000 ha mai mare decât în 1990. Suprafața respectivă este puțin mai mică decât cea a județului Ilfov. Rezultă că românii au apucături ecologice dezlănțuite de sunetele lanțurilor de drujbă și, an de an, timp de 23, au plantat în plus față de ce-au tăiat circa 63 de km pătrați de pădure (cam un sfert din suprafața Bucureștiului). Măi să fie! și eu care eram gata - gata să arunc cu noroi în cei de la Romsilva. Le datorez scuze. Datele din 2012 de pe site-ul Romsilva ne arată că fondul forestier public e de 3,245 mil. ha, din care 3,137 mil. ha reprezită păduri. În proprietate privată s-ar afla circa 3,154 mil. ha. Cele două fonduri forestiere adunate (public și privat) dau un total de 6,399 mil. ha. Deci, față de 2011, sau față de datele INS din 2011, fondul forestier al României a scăzut cu 120.000 de ha, sumă comparabilă cu „sporul” de după 1990. Varza cifrelor între instituțiile statului nu e ceva nou. Cu cât mai vag, cu-atât mai bine pentru recolta de anul viitor!
Recapitulare a celor înșirate până acum:
Până acum, clar? Să continui expunerea. Datele din tabel prezintă un volum de masă lemnoasă recoltat în 2012 din fondul forestier public de 9,57 milioane mc, ceea ce ar echivala cu 44 mii ha dacă luăm de bună estimarea Romsilva a volumului de 217 mc masă lemnoasă la hectar (9,57 mil mc/217 mc la ha = 44.101 ha; 44.101 ha = 440 km pătrați). Această suprafață defrișată anual din fondul public forestier este aproape dublă față de cea a Bucureștiului (228 km pătrați). Dacă nu vă impresionează dimensiunile razei de acțiune a drujbei fără suspiciuni de xenofobie, atunci aflați că această suprafață reprezintă mai puțin de 50% din suprafața defrișată legal anul trecut. Da, pentru că anul trecut, în domeniul forestier privat, s-a tăiat un volum de circa 9,77 mil. mc masă lemnoasă. Echivalentul acestei cifre în suprafață defrișată reprezintă 450 km pătrați. Împreună, legal, anul trecut în România s-au defrișat 990 km pătrați de pădure (1,54% din totalul fondului forestier). Neoficial, Dumnezeu și vârful piramidei șpăgilor știu. Dacă e să facem un calcul pentru a afla în cât timp dispare un hectar de pădure înRomânia, rezultatul e că în 11,3 ha dispar într-o oră. Vorbim despre pădurea defrișată legal, recunoscută la nivel oficial. Cifra de 3 hectare pe oră vehiculată de d-na ministru Lucia Ana Varga e de aproape patru ori mai mică decât realitatea dată de cifrele oficiale.
Rezum:
Ministrul mediului a rectificat cifra și a afirmat ulterior că 3 ha pe oră se defrișează în toată Uniunea Europeană anual. D-na ministru nu are habar că împărțind suprafața defrișată legal (990 km pătrați) la numărul de zile dintr-un an și numărul de ore din zi dă exact 11,3 ha pe oră defrișare de pădure. Calculul e cam așa : 990 kmp = 99000 ha; 99000 ha pădure defrișată anual / 365 zile/24 ore =11,3 ha pe oră. Aceasta înseamnă că 400% din defrișările la nivelul UE au loc anual în România?! Suprafața de păduri din UE este de 159 milioane de hectare. România deține 4% din această suprafață. Deci, deținem 4% din păduri și defrișăm circa 400% din totalul defrișărilor din UE, asta în cazul fericit în care tăierile ilegale sunt egale cu cele legale. Tragem concluzia că în restul UE se plantează pe oră circa 8,3 ha de pădure pentru a ajunge la cifra dată de d-na ministru?!
Deci:
Așa stau lucrurile în Absurdistanul unde drujbele zidesc viitorul de aur al șefilor din Romsilva și pe cel din rapoartele ce transformă boscheții în păduri, doar, doar nu s-o vedea urmările truditorilor cu uniforme verzi.
Inamicul numărul 1 al statului: țăranul s-a născut infractor
Otrăveşte lumea prin pieţe cu lapte, brânză şi alte chestii produse în ograda lui insalubră. Îşi face singur ţuică la cazan, peste limita de consum propriu calculată de stat, şi mai dă şi cunoscuţilor, furând bugetul pentru că nu plăteşte accize. Este cel mai al dracului evazionist cu pământul lui de pe urma căruia, dacă îl lucrează, sigur face profit fără a plăti impozit, iar dacă nu-l lucrează privează naţia de roadele lui şi subminează dreptul orăşenilor de a mânca mai ieftin. Stă cu fundul pe câteva petece de teren cu care a fost reîmproprietărit şi sabotează progresul patriei refuzând să se asocieze sau să îl vândă altora mai productivi. Dacă-l laşi de capul lui, murim cu toţii de foame sau intoxicaţi, ajunge tot pământul pârloagă sau vândut la străini, iar politicienii buni care administrează bugetul nu ar mai strânge destui bănuţi ca să ne umple apoi pe toţi de bine.
Un ţăran, ce să mai… Noroc că există autorităţi vigilente şi vizionare: bravi funcţionari din Bucureşti şi Bruxelles, care ştiu să-i taie ţăranului hârşit în rele proastele obiceiuri şi să redea societăţii progresul agricol pe care îl merită. Nici n-a început bine anul şi s-a mai repurtat o victorie a progresului: sute de mii de ţărani care vindeau până acum lapte în piaţă intră în ilegalitate dacă vor mai încerca să otrăvească astfel consumatorul. Ce contează că niciun cumpărător nu s-a plâns până acum de marfă? Şi consumatorul e la fel de ignorant, habar n- are ce-i face bine şi ce nu. Pentru asta există birocraţi europeni şi locali. Ei au stabilit că în fiecare mililitru de lapte nu ar trebui să existe mai mult de 400.000 de celule somatice şi 100.000 de germeni, iar pentru a îndeplini acest standard şi a fi certificat ţăranul ar trebui să cumpere tancuri speciale de răcire. Nu aveţi nişte mii de euro să vă luaţi tancuri, adio certificat şi, bineînţeles, adio piaţă!
Ce ştie ţăranul cu ce se mănâncă producţia de lapte? Nu mai poate fi lăsat de capul lui! Accesul în alte pieţe decât în localitatea unde produce i-a fost deja interzis pentru brânză. Nici să vândă ouă nu se mai califică orice deţinător de găini, chiar dacă le creşte mai sănătos decât marile ferme, iar la produse din carne îi stă în cale o listă uriaşă de autorizări şi avize pe bani grei.
Prototipul ţăranului inconştient, cu marfă murdară, nu e depăşit în priorităţile de acţiune ale politicienilor decât de imaginea de evazionist înrăit a acestuia. Se cere deci o ofensivă fiscală! Te poţi baza pe el să declare cinstit cât câştigă? Sigur că nu, e sămânţă rea! Nu poţi verifica, însă, nici cât vinde, că ar trebui pus câte un agent fiscal după fiecare mămăiţă evazionistă, aşa că stabileşti din oficiu, în birourile din Bucureşti, cam cât se produce şi se câştigă la fiecare cultură şi reţii un impozit fix pe un venit prezumat, chiar dacă nu are legătură cu realitatea. Dacă nici asta nu-i scoate din piaţă pe micii infractori cu sapă, pregăteşti impozite mai mari şi pe proprietate şi îi forţezi să vândă pămîntul. Dar nu-i mai laşi să facă de capul lor nici vânzarea. Îi obligi cu o lege să consulte toţi vecinii şi să dea înainte statului dreptul de a cumpăra, că, doamne fereşte, vin străinii aceia fără scrupule din UE, ne cumpără ţara şi se alege iar praful de agricultură.
Copyright ©2014 Oana Osman
TESTAMENTUL POLITIC al lui Mihai EMINESCU
“Mita e-n stare să pătrunză orişiunde în ţara aceasta”
Astăzi, 15 ianuarie, se împlinesc 164 de ani de la naşterea marelui poet Mihai Eminescu.
După aproape două secole, textele publicistului Mihai Eminescu rămân încă actuale. Iată câteva fragmente preluate din articolele publicate în Timpul care demonstrează acest lucru.
“Mita e-n stare să pătrunză orişiunde în ţara aceasta, pentru mită capetele cele mai de sus ale administraţiei vând sângele şi averea unei generaţii”
(Mihai Eminescu, Domnul Simeon Mihălescu publică…, Timpul, 18 aprilie 1879, în Opere, vol. X, pag. 223)
“Astfel, statul român nu mai este un produs al geniului rasei române, ci un text franţuzesc aplicat asupra unui popor ce nu-l înţelege“
(De câte ori «Românul» era în opoziţie…, Timpul, 14 august 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 168
„Constituţia noastră, punând greutatea pe o clasă de mijloc, parte străină, parte neexistentă, a dat loc la o declasare generală din cele mai dezastruase”
(Influenţa austriacă asupra românilor din Principate,
Convorbiri literare, 1 august 1876, în Opere, vol. IX, pag. 173)
„Oameni care au comis crime grave rămân somităţi, se plimbă pe strade, ocupă funcţiuni înalte, în loc de a-şi petrece viaţa la puşcărie”
(«Românul» în ajunul alegerilor…, Timpul, 3 mai 1879, în Opere, vol. X, pag. 229)
„Ne mulţumim dacă actele guvernanţilor de azi nu sunt de-a dreptul de înaltă trădare, abstracţie făcând de toate celelalte defecte ale lor, precum mărginirea intelectuală, slăbiciunea de caracter, lipsa unui adevărat şi autentic sentiment patriotic”
(Nu încape îndoială…, Timpul, 8 august 1880, în Opere, vol. XI, pag. 291)
“Pretutindeni, în administraţie, în finanţe, în universităţi, la Academie, în corpurile de selfgovernment, pe jeţurile de miniştri, nu întâlnim, în mare majoritate, decât, iarăşi şi iarăşi, acele fatale fizionomii nespecializate, aceeaşi protoplasmă de postulanţi, de reputaţii uzurpate, care se grămădeşte înainte în toate şi care tratează c-o egală suficienţă toate ramurile administraţiei publice”
(E clar că un stat…, Timpul, 12 noiembrie 1880, în Opere, vol. XI, pag. 400)
“La noi mizeria e produsă, în mod artificial, prin introducerea unei organizaţii şi a unor legi străine, nepotrivite cu stadiul de dezvoltare economică a ţării, organizaţie care costă prea scump şi nu produce nimic”.
(Fraţii Nădejde…Timpul, 18 iunie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 212).
“Poporul a pierdut de mult încrederea că lucrurile se pot schimba în bine şi, cu acel fatalism al raselor nefericite, duce nepăsător greul unei vieţi fără bucurie şi fără tihnă”
(…La propunerea noastră…, Timpul, 31 august 1878, în Opere, vol. X, pag. 104)
“Statul a devenit, din partea unei societăţi de esploatare, obiectul unei spoliaţiuni continue şi aceşti oameni nu urcă scările ierarhiei sociale prin muncă şi merit, ci prin abuzul culpabil al puterii politice, câştigate prin frustrarea statului cu sume însemnate. Aceşti dezmoşteniţi, departe de-a-şi câştiga o moştenire proprie pe Pământ pe singura cale a muncii onorabile, fură moştenirea altora, alterează mersul natural al societăţii, se substituie, prin vicleşug şi apucături, meritului adevărat al muncii adevărate, sunt o reeditare, în formă politică, a hoţilor de codru, instituind codri guvernamentali şi parlamentari”
(Ni se pare că vorbim…, Timpul, 17 august 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 172)
“Răul esenţial care ameninţă vitalitatea poporului nostru este demagogia”
(Pseudo-Românul ne cere…, Timpul, 16 mai 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 119)
“Voim şi sperăm o reacţie socială şi economică determinată de rămăşiţele puterilor vii ale poporului, care, dacă nu e preursit să piară, trebuie să-şi vină în fire şi să vadă unde l-a dus direcţia liberală. Prin reacţie nu înţelegem o întoarcere la un sistem feudal, ce nici n-a existat cândva în ţara noastră, ci o mişcare de îndreptare a vieţii noastre publice, o mişcare al cărei punct de vedere să fie ideea de stat şi de naţionalitate, sacrificate până astăzi, sistematic, principiilor abstracte de liberalism american şi de umanitarism cosmopolit. O asemenea mişcare ar pune stavile speculei de principii liberale şi umanitare, ar descărca bugetul statului de cifrele enorme ale sinecurilor «patriotice» şi ar condamna, astfel, pe mulţi «patrioţi» subliniaţi (marcanţi n.n.) la o muncă onestă dar grea; ar apăra treptele înalte ale vieţii publice de năvala nulităţilor netrebnice şi triviale, garantând meritului adevărat vaza ce i se cuvine; ar tinde la restabilirea respectului şi autorităţii şi ar da, astfel, guvernului mijloacele, şi morale şi economice, pentru a cârmui bine dezvoltarea normală a puterilor acestui popor. Nu e dar vorba de reacţiune prin răsturnare”.
(«Românul» a contractat năravul…, Timpul, 29 iulie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 267)
“Înmulţirea claselor consumatoare şi scăderea claselor productive, iată răul organic, în contra căruia o organizare bună trebuie să găsească remedii”.
(După cum se poate prevedea…, Timpul, 2 octombrie 1879, în Opere, vol. X, pag. 323)
„Prin legi practice trebuie să [li] se creeze oamenilor condiţiile unei munci cu spor şi putere de înflorire”
(După cum se poate prevedea…, Timpul, 2 octombrie 1879, în Opere, vol. X, pag. 323).
pentru detalii: http://www.bvau.ro/docs/e-books/2007/Crisan,%20Radu%20Mihai/testamentul_politic_al_lui_mihai_eminescu.pdf